În cercetarea psihoterapiei, succesul este de obicei măsurat prin scăderea simptomelor pe chestionare standardizate aplicate înainte și după tratament. Dacă scorurile arată o reducere semnificativă a suferinței, concluzia este simplă: terapia a funcționat. Însă un studiu publicat în European Journal of Psychotherapy & Counselling arată că realitatea este mai complicată. În patru cazuri analizate în detaliu, pacienții au prezentat îmbunătățiri statistice clare, dar au descris terapia ca fiind dezamăgitoare sau insuficientă (De Smet et al., 2021) .
În mod tradițional, cercetarea pornește de la premisa că rezultatul măsurat reflectă direct efectul terapiei. Dacă scorurile scad, se presupune că intervenția a produs schimbarea. Totuși, autorii studiului subliniază că această echivalență este discutabilă. Mecanismele reale ale schimbării psihologice sunt încă insuficient înțelese, iar literatura arată că îmbunătățirea poate avea surse multiple, nu doar intervenția terapeutică (Cuijpers et al., 2019; Wampold & Imel, 2015).
În cele patru cazuri analizate, beneficiarii au raportat scăderi semnificative ale simptomelor, dar au atribuit schimbările altor factori: reluarea unei relații, schimbări de stil de viață, trecerea timpului sau pur și simplu „nu știu ce s-a întâmplat”. Această discrepanță ridică o întrebare esențială pentru domeniul problemelor de sănătate mintală: ce măsurăm de fapt atunci când măsurăm succesul terapiei?
Un element central al terapiei este alianța terapeutică, adică acordul dintre pacient și terapeut asupra obiectivelor și metodelor, precum și existența unei relații de încredere (Bordin, 1979). În cazurile analizate, pacienții au descris terapeuți percepuți ca fiind prea pasivi, prea tăcuți, insuficient de clari sau orientați spre explicații cu care nu rezonau.
Chiar dacă simptomele s-au redus, experiența subiectivă a fost una de frustrare sau lipsă de sens. Rupturile în relația terapeutică, atunci când nu sunt discutate și reparate, pot duce la insatisfacție chiar în prezența unor rezultate pozitive la nivel statistic (Safran & Muran, 2000; Hardy et al., 2019). În aceste cazuri, terapia nu a fost percepută ca un proces colaborativ autentic, ci mai degrabă ca o experiență ambiguă, cu valoare incertă.
Un alt aspect relevant este autonomia pacientului, adică sentimentul de control și capacitatea de a influența propriul parcurs (Adler, 2012; engl., sense of agency). Unii pacienți din studiu au așteptat ca terapeutul să ofere răspunsuri clare și soluții directe, atribuind responsabilitatea schimbării în principal specialistului. Alții au respins interpretările terapeutului și au preferat explicații biologice sau situaționale pentru dificultățile lor.
Această dinamică arată că schimbarea psihologică nu este doar o chestiune de tehnică, ci și de semnificație personală. Dacă pacientul nu integrează experiența terapiei în propria narațiune de viață, îmbunătățirea simptomatică poate rămâne superficială sau percepută ca accidentală. Cercetările calitative confirmă importanța perspectivei pacientului în evaluarea reală a schimbării (Levitt et al., 2016).
Studiul evidențiază și limitele măsurătorilor psihometrice. Chestionarele precum Beck Depression Inventory sau Symptom Checklist pot detecta reducerea intensității simptomelor, dar nu surprind neapărat schimbări legate de capacitatea de a face față dificultăților viitoare, de înțelegerea de sine sau de stabilitatea pe termen lung.
Mai mult, generalizările de grup nu reflectă întotdeauna experiența individuală. Ceea ce este valid statistic la nivel de eșantion poate să nu fie relevant pentru cazul concret al unui pacient (Fisher et al., 2018; Truijens et al., 2019). Din această perspectivă, a reduce succesul terapiei la un scor numeric poate crea o iluzie de certitudine.
Aceste constatări nu invalidează utilitatea măsurătorilor cantitative, dar arată că ele sunt insuficiente de unele singure. Evaluarea eficienței intervențiilor pentru probleme de sănătate mintală ar trebui să includă atât date standardizate, cât și relatări narative ale pacienților. Doar integrarea acestor perspective poate oferi o imagine completă.
Mesajul central este incomod, dar necesar: scăderea simptomelor nu este sinonimă cu o terapie bună. O intervenție poate produce modificări măsurabile fără ca pacientul să o perceapă ca fiind utilă sau transformatoare.
Studiul analizat ne obligă să privim critic modul în care definim și comunicăm succesul psihoterapiei. În domeniul problemelor de sănătate mintală, realitatea clinică este mai complexă decât ar sugera graficele cu scoruri descendente. Pentru a înțelege cu adevărat ce funcționează, este esențial să ascultăm nu doar cifrele, ci și vocea pacientului.
Referințe
Adler, J. M. (2012). Living into the story: Agency and coherence in a longitudinal study of narrative identity development and mental health over the course of psychotherapy. Journal of Personality and Social Psychology, 102(2), 367–389. https://doi.org/10.1037/a0025289
Bordin, E. S. (1979). The generalizability of the psychoanalytic concept of the working alliance. Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 16(3), 252–260. https://doi.org/10.1037/h0085885
Carey, T. A., Carey, M., Mullan, R. J., Murray, L. K., & Spratt, M. B. (2006). Psychological change: What changes and how does it occur? A critical review. Counselling Psychology Review, 21(4), 28–38.
Cuijpers, P., Reijnders, M., & Huibers, M. J. H. (2019). The role of common factors in psychotherapy outcomes. Annual Review of Clinical Psychology, 15, 207–231. https://doi.org/10.1146/annurev-clinpsy-050718-095424
De Smet, M. M., von Below, C., Acke, E., Werbart, A., Meganck, R., & Desmet, M. (2021). When ‘good outcome’ does not correspond to ‘good therapy’: Reflections on discrepancies between outcome scores and patients’ therapy satisfaction. European Journal of Psychotherapy & Counselling. desmet2021
Fisher, A. J., Medaglia, J. D., & Jeronimus, B. F. (2018). Lack of group-to-individual generalizability is a threat to human subjects research. Proceedings of the National Academy of Sciences, 115(27), 6106–6115. https://doi.org/10.1073/pnas.1711978115
Hardy, G. E., Bishop-Edwards, L., Chambers, E., Connell, J., Dent-Brown, K., Kothari, G., & Parry, G. D. (2019). Risk factors for negative experiences during psychotherapy. Psychotherapy Research, 29(3), 403–414. https://doi.org/10.1080/10503307.2017.1393575
Hill, C. E., Chui, H., & Baumann, E. (2013). Revisiting and reenvisioning the outcome problem in psychotherapy: An argument to include individualized and qualitative measurement. Psychotherapy, 50(1), 68–76. https://doi.org/10.1037/a0030571
Levitt, H. M., Pomerville, A., & Surace, F. I. (2016). A qualitative meta-analysis examining clients’ experiences of psychotherapy: A new agenda. Psychological Bulletin, 142(8), 801–830. https://doi.org/10.1037/bul0000057
Safran, J. D., & Muran, J. C. (2000). Negotiating the therapeutic alliance: A relational treatment guide. Guilford Press.
Truijens, F. L., Cornelis, S., Desmet, M., De Smet, M. M., & Meganck, R. (2019). Validity beyond measurement: Why psychometric validity is insufficient for valid psychotherapy research. Frontiers in Psychology, 10, 532. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2019.00532
Wampold, B. E., & Imel, Z. E. (2015). The great psychotherapy debate: The evidence for what makes psychotherapy work (2nd ed.). Routledge.
