Neurofeedback este adesea prezentat ca o metodă modernă și sofisticată de optimizare a funcționării creierului, promovată intens pentru o varietate de probleme de sănătate mintală, de la insomnie la dificultăți de atenție. Ambalat într-un limbaj neuroștiințific și susținut de tehnologii care par impresionante, neurofeedback promite control voluntar asupra activității cerebrale și, implicit, ameliorarea simptomelor psihologice. Întrebarea esențială este însă dacă aceste promisiuni sunt susținute de dovezi solide sau dacă beneficiile observate se explică mai degrabă prin efecte de tip placebo.
Neurofeedback este o procedură prin care o persoană primește feedback în timp real despre propria activitate cerebrală, de obicei măsurată prin EEG. Participantul este încurajat să modifice acest semnal pentru a atinge un anumit tipar considerat „benefic”, presupunându-se că această autoreglare va produce schimbări relevante clinic, cum ar fi un somn mai bun sau o atenție mai stabilă.
Atractivitatea vine din asocierea cu creierul, un simbol cultural al adevărului și al controlului. Când o intervenție arată „high-tech”, cu grafice și ecrane, ea câștigă credibilitate chiar înainte să fie demonstrată, iar oamenii tind să creadă că „dacă este măsurat semnalul creierului, atunci sigur e știință”.
Problema este că, în ciuda popularității, multe studii despre neurofeedback sunt slabe din punct de vedere metodologic. Lipsesc adesea grupuri de control solide, orbirea participanților și a cercetătorilor, iar rezultatele se sprijină disproporționat pe chestionare și impresii subiective.
Aceste lipsuri nu sunt detalii tehnice, ci exact lucrurile care separă un efect real de un efect produs de factori generali nespecifici intervenției (așteptări, motivație și context). Într-un domeniu afectat de practici precum raportarea selectivă și rezultate greu de replicat, neurofeedback riscă să se comporte ca o promisiune frumoasă care rezistă mai bine în marketing decât în laborator.
Un studiu rar, construit riguros, este cel realizat de Schabus și colaboratorii pe insomnia primară, cu design randomizat, dublu-blind și controlat cu placebo. Participanții au trecut prin perioade cu neurofeedback „real” și perioade cu neurofeedback „fals”, fără să știe care este care.
Acest tip de control este crucial. Dacă nu compari cu o procedură placebo riguroasă, nu poți ști dacă „se schimbă creierul” sau dacă funcționează faptul că omul vine la ședințe, se implică, se simte îngrijit, primește o poveste coerentă și are speranța că se va face bine.
Rezultatele sunt incomode pentru narațiunea standard. Deși în condiția reală oamenii au reușit să amplifice anumite semnale țintă în timpul antrenamentului, această „performanță” nu s-a legat clar de îmbunătățirea somnului în mod obiectiv.
Mai direct, măsurătorile obiective ale somnului nu au arătat beneficii semnificative ale neurofeedbackului real față de cel fals. În schimb, ambele condiții au produs îmbunătățiri subiective similare, ceea ce sugerează că factorii nespecifici au jucat un rol major.
Aici intră în scenă ideea de superplacebo. Placebo nu înseamnă „nimic”, ci un set de mecanisme psihobiologice declanșate de context, ritual, relație și așteptări. Iar unele ritualuri sunt mai „puternice” decât altele.
Neurofeedback bifează multe elemente care amplifică răspunsul placebo: tehnologie „de vârf”, un limbaj neuroștiințific care pare greu de contrazis, ședințe repetate care cer implicare și un cadru ce transmite implicit „aici se întâmplă ceva precis și măsurabil”. Pentru beneficiar, asta poate fi suficient ca să genereze schimbări în percepție și stare, chiar dacă ingredientul specific promis nu e cel activ.
Diferența dintre ce simți și ce măsori contează, mai ales în insomnie. Dacă oamenii raportează că dorm mai bine, e tentant să spui că tratamentul și-a făcut treaba, însă somnul are și o componentă fiziologică obiectivă, asociată cu sănătatea pe termen lung.
Dacă calitatea somnului rămâne neschimbată obiectiv, dar persoana se simte „mai bine” subiectiv, există riscul unei satisfacții pe termen scurt care întârzie intervenții cu eficacitate demonstrată. În contextul problemelor de sănătate mintală, întârzierile pot deveni costisitoare: timp, bani, speranțe investite și simptome care persistă.
În cercetare, factorii numiți „nespecifici” sunt adesea tratați ca un fel de zgomot statistic. În practică, acești factori pot fi exact motorul schimbării: așteptarea de ameliorare, alianța terapeutică, sentimentul de control, sensul atribuit simptomelor și ritualul repetat al intervenției.
Important este cum folosim această realitate. Este o diferență între a spune onest „contextul și relația ajută” și a vinde o poveste despre „antrenarea undelor cerebrale” ca și cum ar fi mecanismul demonstrat. Când mecanismul e prezentat ca certitudine fără dovezi solide, intrăm pe teritoriu de pseudoștiință cosmetizată în jargon.
Când susținătorii neurofeedbackului spun „poate la altă frecvență” sau „poate cu mai multe ședințe” sau „poate pe altă tulburare”, asta poate fi adevărat în principiu. Problema este că aceste „poate-uri” devin rapid promisiuni comerciale, fără să fie însoțite de studii dublu-orb riguroase, replicabile și bine controlate.
În știință, povara dovezii (engl., the burden of proof) aparține celui care face afirmația. Până când neurofeedbackul demonstrează consistent, în studii clinice solide, că depășește un control placebo credibil, cea mai prudentă interpretare este că beneficiile sunt în mare parte psihosociale, nu rezultate ale controlului specific al activității cerebrale.
Există și o responsabilitate etică. Practicienii ar trebui să definească limpede ce înseamnă „îmbunătățire” și să nu confunde un scor mai bun la un chestionar cu un efect clinic robust. În plus, pacienții merită să știe când o intervenție are dovezi puternice și când are mai degrabă o poveste convingătoare.
Dincolo de neurofeedback, miza este mai generală: să urmăm datele, nu credințele și nu marketingul. Publicarea rezultatelor negative, precum cele discutate aici, este esențială tocmai pentru a reduce iluziile colective și pentru a împiedica domeniile „trendy” să se dezvolte pe baza selecției selective a succeselor.
Neurofeedback poate produce beneficii subiective reale și o experiență de tratament care se simte intensă și credibilă. Totuși, dovezile discutate în comentariul științific sugerează că avantajul față de placebo este, cel puțin în anumite contexte, modest sau absent, iar mecanismul „antrenării creierului” rămâne insuficient demonstrat. O abordare bazată pe dovezi cere să diferențiem între efectele contextului și efectele specifice ale intervenției, mai ales când vorbim despre probleme de sănătate mintală.
Bibliografie
Ali, S., Lifshitz, M., & Raz, A. (2014). Empirical neuroenchantment: from reading minds to thinking critically. Frontiers in Human Neuroscience, 8, 357. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Cortese, A., Amano, K., Koizumi, A., Kawato, M., & Lau, H. (2016). Multivoxel neurofeedback selectively modulates confidence without changing perceptual performance. Nature Communications, 7, 13669. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Kirsch, I., Wampold, B., & Kelley, J. M. (2016). Controlling for the placebo effect in psychotherapy: noble quest or tilting at windmills? Psychology of Consciousness: Theory, Research, and Practice, 3, 121–131. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Open Science Collaboration. (2015). Estimating the reproducibility of psychological science. Science, 349, aac4716. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Raz, A., & Harris, C. (2016). Placebo talks: modern perspectives on placebos in society. Oxford University Press. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Raz, A., & Michels, R. (2007). Contextualizing specificity: specific and non-specific effects of treatment. American Journal of Clinical Hypnosis, 49, 177–182. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Schabus, M., Griessenberger, H., Gnjezda, M.-T., Heib, D., Wislowska, M., & Hoedlmoser, K. (2017). Better than sham? A double-blind placebo-controlled neurofeedback study in primary insomnia. Brain, 140, 1041–1052. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Sitaram, R., Ros, T., Stoeckel, L. E., Haller, S., Scharnowski, F., Lewis-Peacock, J., et al. (2017). Closed-loop brain training: the science of neurofeedback. Nature Reviews Neuroscience, 18, 86–100. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Thibault, R. T., Lifshitz, M., Birbaumer, N., & Raz, A. (2015). Neurofeedback, self-regulation, and brain imaging: clinical science and fad in the service of mental disorders. Psychotherapy and Psychosomatics, 84, 193–207. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Thibault, R. T., & Raz, A. (2016). Neurofeedback: The power of psychosocial therapeutics. The Lancet Psychiatry, 3, e18. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Thibault, R. T., Lifshitz, M., & Raz, A. (2017). Neurofeedback or neuroplacebo? Brain, 140, 862–864. 2017_Neurofeedback or neuroplac…
Thibault, R. T., & Raz, A. (in press). The psychology of neurofeedback: clinical intervention even if applied placebo. American Psychologist.
psihobubu 