Stilurile de coping în terapia bazată pe scheme

Schemele dezadaptative timpurii explică ce convingeri profunde purtăm cu noi din copilărie, dar nu explică și cum se manifestă ele în viața de zi cu zi. Aici intervin stilurile de coping: strategiile prin care fiecare persoană a învățat să facă față durerii pe care o activează o schemă. Două persoane cu exact aceeași schemă pot avea comportamente complet opuse, iar diferența dintre ele este dată tocmai de stilul de coping.

Ce sunt stilurile de coping?

În modelul lui Jeffrey Young, stilurile de coping sunt răspunsuri învățate în copilărie pentru a supraviețui emoțional unei scheme. La momentul formării lor, ele au fost adaptative; au fost cea mai bună soluție pe care un copil o avea la dispoziție. Problema apare la vârsta adultă, când aceleași strategii continuă să funcționeze automat, deși contextul s-a schimbat.

Cele trei stiluri de coping corespund, în linii mari, celor trei răspunsuri fundamentale la amenințare: îngheț (freeze), fugă (flight) și luptă (fight).

De ce sunt importante?

Pentru că ele explică paradoxul central al schemelor: schemele se auto-întrețin. Indiferent de stilul folosit, rezultatul final este același. Schema nu este niciodată pusă la îndoială, ci confirmată din nou și din nou. Persoana care capitulează adună dovezi că schema este adevărată, cea care evită nu are ocazia să adune dovezi contrare, iar cea care supracompensează generează adesea exact reacțiile de care se teme.

1. Capitularea (Surrender)

Persoana acceptă schema ca fiind adevărată și se comportă în conformitate cu ea. Nu luptă împotriva convingerii, ci o trăiește ca pe un adevăr de la sine înțeles.

Cum arată în practică Persoana intră repetat în situații și relații care confirmă schema. Cineva cu o schemă de subjugare va spune „da” chiar și atunci când vrea să spună „nu”. Cineva cu o schemă de deficiență/rușine va accepta critici nejustificate, considerând că le merită.
Exemplu: schema de abandon O persoană care capitulează în fața schemei de abandon poate alege parteneri indisponibili emoțional sau imprevizibili, rămânând în relație în ciuda suferinței. Schema spune „oamenii importanți pleacă”, iar realitatea pare să confirme asta de fiecare dată.
Costul pe termen lung Schema devine tot mai puternică, pentru că fiecare experiență nouă pare să o valideze.

2. Evitarea (Avoidance)

Persoana își organizează viața astfel încât schema să nu fie niciodată activată. Evită situațiile, oamenii, emoțiile sau chiar gândurile care ar putea atinge rana.

Cum arată în practică Evitarea poate fi comportamentală (refuzul intimității, amânarea, retragerea socială), cognitivă (a nu se gândi la subiect, a minimaliza) sau emoțională (amorțire, detașare, uneori consum de alcool, mâncare, muncă excesivă sau alte forme de „anestezie”).
Exemplu: schema de abandon Aceeași schemă de abandon, gestionată prin evitare, poate arăta complet diferit: persoana nu se implică deloc în relații apropiate. Logica implicită este „dacă nu mă atașez, nu pot fi părăsit”.
Costul pe termen lung Persoana nu are niciodată ocazia să descopere că schema ar putea fi falsă. În plus, viața devine tot mai restrânsă, iar nevoile emoționale rămân nesatisfăcute, exact condițiile care au creat schema inițial.

3. Supracompensarea (Overcompensation)

Persoana luptă împotriva schemei comportându-se ca și cum opusul ei ar fi adevărat. La suprafață pare exact inversul schemei; în profunzime, schema rămâne intactă și dictează în continuare comportamentul.

Cum arată în practică Cineva cu o schemă de deficiență poate deveni perfecționist sau critic cu ceilalți. Cineva cu o schemă de subjugare poate deveni dominator și rebel. Cineva cu o schemă de privațiune emoțională poate cere atenție în mod excesiv.
Exemplu: schema de abandon Gestionată prin supracompensare, schema de abandon poate duce la control excesiv al partenerului: verificări constante, gelozie, nevoia de reasigurare permanentă. Ironia este că exact aceste comportamente pot obosi partenerul și pot duce, în final, la despărțire – adică la confirmarea schemei.
Costul pe termen lung Supracompensarea este adesea stilul cel mai greu de recunoscut, pentru că poate arăta ca încredere, ambiție sau forță. Prețul este însă rigiditatea: persoana nu își permite niciodată vulnerabilitatea, iar relațiile au de suferit.

Câteva nuanțe importante

Aceeași persoană poate folosi stiluri diferite în contexte diferite: capitulare în relația de cuplu, supracompensare la locul de muncă, evitare în prietenii.
Stilurile de coping nu sunt trăsături de caracter, ci strategii învățate, ceea ce înseamnă că pot fi dezvățate și înlocuite.
Niciun stil nu este „mai bun” decât altul. Toate trei au același efect final: mențin schema activă și neschimbată.
În terapie, identificarea stilului de coping este la fel de importantă ca identificarea schemei în sine, pentru că intervenția se adaptează în funcție de el.

Concluzie

Dacă schemele sunt „hărțile” vechi după care ne ghidăm, stilurile de coping sunt „traseele” pe care le alegem pe baza lor. Capitularea urmează harta întocmai, evitarea refuză călătoria, iar supracompensarea merge demonstrativ în direcția opusă, dar niciuna dintre variante nu verifică dacă harta mai corespunde teritoriului.

Vestea bună este că, odată ce o persoană își recunoaște atât schema, cât și stilul de coping predominant, apare o a patra opțiune, care nu era disponibilă în copilărie: vindecarea schemei: testarea treptată a convingerii, satisfacerea nevoilor emoționale rămase neîmplinite și construirea unor răspunsuri noi, alese conștient. Acesta este, în esență, drumul pe care îl propune terapia bazată pe scheme.

Pentru o prezentare a schemelor dezadaptative timpurii și a instrumentului prin care ele pot fi identificate, vezi articolul despre Terapia bazată pe scheme și Young Schema Questionnaire (YSQ).