Introducere
În timp ce psihologii și psihoterapeuții sunt cei care ajută oamenii să își înfrunte demonii interiori, cine îi ajută pe ei? În România, odată ce un specialist obține dreptul de practică autonomă, nu mai există nicio obligație de a fi evaluat psihologic sau de a participa la supervizări continue, așa cum a arătat un articol pressONE. Asta înseamnă că, teoretic, un psihoterapeut poate lucra zeci de ani fără să fie vreodată verificat dacă mai este în stare să-și ajute pacienții. Cât de riscant este acest sistem și ce se poate face pentru a preveni derapajele?
Sănătatea mintală în România: o criză invizibilă
Statistici îngrijorătoare arată că peste 43% dintre români se confruntă cu probmeme de sănătate mintală. Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproape jumătate din populația globului va experimenta cel puțin o tulburare mintală de-a lungul vieții. În acest context, cererea pentru servicii psihologice este în continuă creștere. Însă, cine se asigură că psihologii care ne tratează sunt, la rândul lor, echilibrați și capabili să ofere ajutor?
Cum ajungi psihoterapeut și ce înseamnă practica autonomă?
Pentru a deveni psihoterapeut autonom în România, e nevoie de un parcurs educațional lung:
- Facultatea de Psihologie (3 ani)
- Program de formare în psihoterapie (2-4 ani)
- Minimum 250 de ore de supervizare
- 150 de ore de dezvoltare personală
- În unele cazuri, un master în domeniu
După acești pași, psihoterapeutul obține drept de practică autonomă, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie să fie monitorizat de nimeni. Practic, poate lucra zeci de ani fără să fie vreodată verificat dacă mai este capabil să își ajute pacienții sau dacă nu și-a pierdut claritatea profesională.
Supervizarea: o plasă de siguranță temporară
În primii ani de practică, terapeuții sunt obligați să fie supervizați, ceea ce înseamnă că discută cazurile cu un mentor și primesc ghidaj pentru a evita greșelile majore. Însă, după ce obțin autonomia, nu mai sunt obligați să ceară ajutor, iar dacă ajung la burnout sau la derapaje etice, nimeni nu îi mai poate opri.
Specialiștii din domeniu avertizează că un psihoterapeut obosit, stresat sau cu probleme personale nerezolvate poate deveni un pericol real pentru clienții săi. Dar, fără o formă de control extern, acești profesioniști rămân complet pe cont propriu.
Ce se întâmplă când psihologii devin vulnerabili?
Există numeroase modalități prin care un psihoterapeut poate devia de la etica profesională, iar multe dintre ele se întâmplă fără intenție:
- Prelungirea inutilă a terapiei – Un psihoterapeut obosit sau depășit de situație poate ajunge să țină clienții în terapie mai mult decât este necesar, doar pentru că nu mai are claritate profesională.
- Implicarea emoțională excesivă – Dacă psihologul nu mai reușește să păstreze distanța necesară, poate deveni părtinitor sau poate interpreta greșit situația clientului.
- Dependența emoțională între terapeut și client – În unele cazuri, relația profesională poate deveni confuză, iar psihoterapeutul poate depăși limitele etice.
În cazuri extreme, au fost raportate inclusiv relații intime între terapeuți și clienți sau abuzuri psihologice comise în timpul ședințelor.
5. Lipsa evaluărilor psihologice: un pericol real
În prezent, psihologii și psihoterapeuții din România nu sunt obligați să fie evaluați periodic. Cu alte cuvinte, un terapeut poate suferi de depresie, anxietate severă sau alte tulburări mintale și să continue să lucreze fără ca cineva să observe.
De ce este asta o problemă? Pentru că un terapeut dezechilibrat poate face mai mult rău decât bine. Un psihoterapeut care nu își mai poate gestiona propriile probleme personale poate influența greșit clienții și poate deveni periculos prin deciziile sale.
6. Cum putem preveni abuzurile și burnout-ul în psihoterapie?
Mulți specialiști consideră că soluția este reglementarea mai strictă a profesiei, iar câteva măsuri posibile includ:
- Evaluări psihologice periodice – Obligativitatea ca psihoterapeuții să fie testați psihologic o dată la câțiva ani, pentru a se asigura că sunt apți să își practice meseria.
- Supervizare continuă – Chiar și după obținerea autonomiei, psihoterapeuții ar putea fi obligați să participe la sesiuni regulate de mentorat.
- Obligația terapiei personale – O măsură utilă ar fi ca psihoterapeuții să continue să meargă la terapie pe tot parcursul carierei lor.
În alte țări, aceste practici sunt deja implementate și sunt considerate standarde profesionale. În România, însă, psihologii sunt lăsați să se descurce singuri, iar asta poate avea consecințe grave.
Concluzie
Un psihoterapeut ar trebui să fie un specialist echilibrat, capabil să ajute alți oameni să își rezolve problemele. Dar, fără un sistem de verificare și fără sprijin continuu, mulți ajung să se confrunte singuri cu propriile dificultăți, iar unii dintre ei nu reușesc să gestioneze această presiune.
Sănătatea mintală a celor care ne tratează ar trebui să fie o prioritate, nu doar o opțiune personală. Dacă vrem să avem un sistem psihologic eficient și sigur, este esențial să ne asigurăm că cei care ne ajută să fim bine sunt, la rândul lor, bine.
psihobubu 