Introducere
Un reportaj recent publicat de PressOne a zguduit scena psihologiei românești: cel mai mediatizat „psihoterapeut” din țară, Cristian Andrei, a fost expus ca practicând fără atestat, acuzat de hărțuire sexuală și protejat, se pare, de ani întregi de o rețea de tăceri și complicități. Acest caz nu este doar despre un impostor, ci despre un sistem care a permis impostura să devină normă. El arată cât de ușor carisma, notorietatea și expunerea mediatică pot înlocui competența profesională într-un domeniu sensibil precum sănătatea mintală.
Dincolo de scandal, povestea lui Cristian Andrei este o oglindă a felului în care publicul românesc ajunge să creadă în „doctori” fără doctorat, în „psihoterapeuți” fără formare și în „experți” care n-au trecut niciodată printr-o supervizare reală. Este o lecție despre puterea aparenței și despre fragilitatea încrederii.
Cum se fabrică un pseudoexpert
Cristian Andrei a devenit o figură omniprezentă în mass-media: televiziuni, conferințe, școli, interviuri motivaționale. Avea răspunsuri pentru orice — de la relații de cuplu până la educația copiilor — și un ton care inspira siguranță. Dar, așa cum arată ancheta PressOne, imaginea sa publică era construită pe o fundație falsă. Lipsa unui atestat valabil de psihoterapeut și multiplele sesizări ignorate ridică întrebarea: cum a fost posibil?
Răspunsul ține de ceea ce psihologia numește biasul de prestigiu: tendința noastră de a confunda vizibilitatea cu competența. Când un om apare suficient de des la televizor, începe să pară validat — chiar dacă nicio instituție profesională nu l-a verificat vreodată. În România, unde imaginea bate adesea substanța, un pseudoexpert cu microfon devine mai credibil decât un psiholog cu diplomă.
Când mass-media devine portavocea imposturii
Presa românească are o lungă tradiție de a transforma „experții” în vedete. În loc să verifice competențele invitaților, multe televiziuni preferă personalități care vorbesc frumos, promit certitudini și oferă rețete rapide. Într-un peisaj media în care psihologia e tratată ca divertisment, verificarea faptelor pare opțională.
Cristian Andrei a fost produsul perfect al acestui ecosistem: inteligent, telegenic, sigur pe sine. Ceea ce lipsea era transparența. În loc de întrebări despre atestate și coduri etice, a primit timp de antenă. Rezultatul? O carieră mediatică de peste două decenii construită pe neglijență jurnalistică. Iar publicul a fost învățat că un terapeut e „bun” dacă e celebru, nu dacă e acreditat.
Cât rău poate face o falsă terapie
Impostura în sănătate mintală poate veni cu consecințe foarte grave. Un fals terapeut nu doar că nu ajută — el poate răni, uneori profund. Victimele din anchetă vorbesc despre hărțuire, presiune emoțională și confuzie între terapie și seducție. Într-un spațiu care ar trebui să fie sigur, s-a produs exact opusul: abuz mascat în sprijin.
Consecințele depășesc persoanele afectate direct. Fiecare caz de impostură distruge încrederea publicului în întreaga profesie. Când un „doctor” fals e descoperit, oamenii nu mai cred nici în cei reali. Iar cei care au nevoie de ajutor psihologic ezită, de teamă să nu fie înșelați din nou. Este o traumă colectivă, nu doar o rușine individuală.
Câinele de pază care doarme: eșecul COPSI
Teoretic, Colegiul Psihologilor din România (COPSI) este instituția care ar trebui să prevină asemenea cazuri. În practică, s-a dovedit a fi un gardian adormit. Deși legea îi oferă atribuții clare de verificare, sancționare și retragere a atestatelor, COPSI rareori reacționează în fața imposturii. În schimb, e cunoscut mai degrabă pentru birocrație excesivă și tăcere instituțională.
Lipsa de acțiune a COPSI nu este doar un detaliu tehnic, ci o cauză directă a proliferării pseudo-terapiei. Atât timp cât nu există controale reale, oricine poate deschide un cabinet și se poate autointitula „psihoterapeut”. În loc să protejeze publicul, COPSI pare să protejeze status quo-ul. Iar tăcerea în fața imposturii este, de fapt, o formă de complicitate.
De ce se întâmplă și de ce se tot repetă
România are o educație psihologică publică modestă și o fascinație pentru autoritatea televizată și o autoritate care nu prea „mușcă”. Când toate acestea se combină, impostura devine nu excepția, ci regula. Așa se naște pseudo-profesionalismul: aparența de expertiză fără conținut real, carisma fără competență, discursul terapeutic golit de etică.
Pe fondul acestei culturi, fiecare nou „doctor” de platou e primit cu brațele deschise, iar fiecare avertisment pare o exagerare. De fapt, fenomenul este sistemic: impostorii prosperă acolo unde instituțiile dorm și publicul e prea obosit să mai întrebe.
Ce putem învăța din acest caz
Cea mai importantă lecție este simplă: verificați atestatele. Înainte de a apela la un terapeut, oricine poate consulta registrul COPSI, cere dovada supervizării sau verifica afilierea la o formare acreditată. Nu e neîncredere, e igienă psihologică.
În plus, avem nevoie de alfabetizare mediatică: să recunoaștem că un zâmbet televiziv nu înlocuiește competența profesională. Psihologia nu e spectacol, ci știință aplicată, iar relația terapeutică trebuie să fie sigură, nu seducătoare.
Cazul Cristian Andrei nu este doar un scandal personal, ci un semnal de alarmă pentru întreaga societate. El arată cât de ușor pot fi deturnate încrederea, știința și etica atunci când supravegherea dispare. Într-o țară unde impostura devine obișnuință, responsabilitatea publică trebuie să fie dublă: să cerem dovezi, să întrebăm, să nu mai confundăm notorietatea cu valoarea.
Pentru că, în cele din urmă, autoritatea fără integritate nu este expertiză, este doar o altă formă de șarlatanie psihologică.
psihobubu 