Cum teoriile se păcălesc pe ele însele

1. Introducere

Psihologia este plină de categorii și etichete care par să reflecte realități obiective, imuabile. De la tipuri de personalitate la diagnostice psihiatrice, avem tendința de a vedea aceste concepte ca fiind determinate de esențe ascunse, forțe cauzale interne care definesc individul. Această abordare, cunoscută ca bias esențialist, este nu doar înșelătoare, dar și periculoasă. Chiar și modelele care încearcă să depășească această perspectivă cad în capcana fact bias – adică tratarea propriilor concluzii drept adevăruri absolute.

2. Iluzia forțelor cauzale interne

Dar există cu adevărat un mecanism intern fundamental care determină aceste categorii? Multe dintre conceptele psihologice sunt constructe, adică realități definite social, mai degrabă decât fenomene biologice obiective. Spre exemplu, inteligența nu este o substanță măsurabilă, ci un set de abilități definite cultural. La fel, tulburările psihiatrice sunt dimensiuni fluide mai degrabă decât entități distincte și fixe.

3. Consecințele biasului esențialist

Biasul esențialist duce la rigiditate în gândire. Un efect problematic este cercul vicios al cercetării psihologice bazate pe diagnostice fixe. Majoritatea studiilor clinice și neuroștiințifice pornesc de la premisa că tulburările psihice sunt categorii reale și stabile, fără să le pună la îndoială. Cercetarea se bazează pe diagnostic, iar rezultatele obținute sunt apoi folosite pentru a întări aceleași categorii, fără a lua în calcul că ele ar putea fi constructe artificiale. Astfel, se creează o iluzie a obiectivității: dacă studiem „depresia” ca pe o entitate distinctă, fără a ne întreba dacă această categorie are o bază reală, vom ajunge la concluzia că depresia este o entitate clar delimitată – ceea ce doar consolidează esențialismul în psihologie.

Un exemplu clar al modului în care esențialismul psihologic creează un cerc vicios este teoria emoțiilor de bază a lui Paul Ekman. Acesta a propus că există șase emoții universale (bucurie, tristețe, furie, frică, surpriză și dezgust), fiecare având o expresie facială distinctă și recunoscută universal. Această idee a fost adoptată rapid și utilizată drept fundament pentru sute de studii, fără a fi pusă sub semnul întrebării. Abia când cercetările au început să testeze intercultural validitatea acestei teorii s-a observat că expresiile emoționale nu sunt recunoscute universal, iar emoțiile sunt puternic influențate de contextul social și cultural. Astfel, un model esențialist a fost întărit artificial prin studii bazate pe presupunerea că el este corect, iar contestarea lui a apărut doar când metodologia a fost schimbată radical.

4. Abordările transdiagnostice și provocarea esențialismului

Un răspuns la rigiditatea diagnosticelor a fost dezvoltarea abordărilor transdiagnostice. Aceste modele propun că tulburările psihologice nu sunt entități distincte, ci împărtășesc mecanisme comune (ex: disreglarea emoțională, ruminația, evitarea experiențială). De exemplu, HiTOP și RDoC încearcă să înlocuiască diagnosticarea clasică cu dimensiuni mai flexibile. Acest pas este important, dar…

Chiar și abordările care contestă esențialismul ajung să cadă în propria capcană. Deși transdiagnosticul propune un model mai flexibil, nu este adevărul absolut. Fact bias-ul, sau tendința de a considera un model științific ca fiind „final”, afectează și aceste abordări „și aia e!” . Sunt țestoase până jos, cum zice vorba englezească. Nu putem scăpa complet de aceste erori, dar fiind conștienți de ele putem face demersuri pentru a le mitiga.

Concluzie

Psihologia trebuie să rămână fluidă, critică și deschisă la noi perspective. Deși esențialismul este o problemă reală, nici alternativele nu sunt lipsite de defecte. Categorii psihologice sunt fragile, nu pentru că nu există, ci pentru că sunt flexibile, contextuale și mereu supuse reinterpretării. Cea mai bună abordare? Să rămânem sceptici și să ne punem mereu întrebarea: și dacă nu e chiar așa?