Un articol recent scris de Moriana și Gálvez-Lara, publicat în Papeles del Psicólogo, explorează în profunzime peisajul complex al psihoterapiilor și tratamentelor psihologice, evidențiind dezbaterea continuă dintre dovezile științifice și practica clinică. Autorii prezintă o perspectivă nuanțată a provocărilor cu care se confruntă domeniul psihologiei clinice în eforturile sale de a stabili care tratamente sunt cele mai eficiente și cum să le implementeze în contexte reale.

Tensiunea între factorii comuni și tehnicile specifice

Una dintre principalele tensiuni discutate este între abordările care se concentrează pe factorii comuni împărtășiți de diferite terapii și cele care pun accent pe tehnicile specifice. Susținătorii factorilor comuni, precum Wampold, susțin că elemente precum relația terapeutică, empatia terapeutului și așteptările clientului sunt principalii factori care conduc la schimbarea terapeutică. Această perspectivă sugerează că „toate terapiile sunt create egale” – așa-numitul „verdict Dodo”.

Pe de altă parte, abordările axate pe tehnici subliniază importanța tratamentelor manualizate, susținute empiric și adaptate la tulburări specifice. Această viziune, susținută de cercetători precum Chambless și Kazdin, argumentează că nu toate tratamentele sunt la fel de eficiente și că unele pot fi chiar dăunătoare.

Ascensiunea tratamentelor bazate pe dovezi

Articolul examinează ascensiunea tratamentelor bazate pe dovezi (EBT) și a studiilor clinice controlate (randomised controlled trials, RCT) ca standard de aur pentru validarea psihoterapiilor. Această mișcare a dus la dezvoltarea de ghiduri de tratament și liste de terapii susținute empiric. Cu toate acestea, autorii notează că RCT-urile au limitări semnificative atunci când sunt aplicate comportamentelor umane complexe și contextelor clinice reale.

Provocări în aplicarea RCT-urilor în psihoterapie

Sunt evidențiate mai multe probleme:

  1. Biasul selecției eșantionului – participanții din RCT-uri nu reprezintă adesea populațiile clinice tipice
  2. Dificultatea de a controla efectele terapeutului
  3. Rata mare de abandon
  4. Reliance pe reducerea simptomelor ca principală măsură a rezultatelor
  5. Lipsa datelor de urmărire pe termen lung

Mulți practicieni simt că rezultatele RCT-urilor nu reflectă realitățile practicii lor, ceea ce duce la un decalaj semnificativ între cercetare și munca clinică.

Proliferarea pseudo-terapiilor

Un trend îngrijorător evidențiat este proliferarea pseudo-terapiilor care nu au suport științific, dar atrag publicul. Aceste tratamente fac adesea afirmații îndrăznețe și pot fi dăunătoare, fie direct, fie prin împiedicarea oamenilor de a căuta ajutor eficient. Autorii argumentează pentru o mai bună educare a atât profesioniștilor, cât și a publicului general despre practicile bazate pe dovezi și cum să le deosebească de tratamentele nesusținute.

Decalajul dintre cercetare și practică

Decalajul dintre cercetare și practică apare ca o temă majoră. Mulți clinicieni se bazează mai mult pe experiența personală și consultarea cu colegii decât pe literatura științifică atunci când iau decizii de tratament. Pe scurt, motivele pentru aceasta includ următoarele limite:

  1. Lipsa percepută a relevanței rezultatelor cercetării pentru practica reală
  2. Dificultatea de a accesa și interpreta literatura de cercetare
  3. Credința în primatul intuiției și experienței clinice
  4. Preocupări legate de rigiditatea tratamentelor manualizate

Pe lung, am abordat și noi acest subiect și motivele pentru care are loc acest fenomen într-un articol publicat anterior. În orice caz, ne dorim mai bună integrare a științei și practicii, cu cercetări mai relevante clinic și o diseminare îmbunătățită a rezultatelor către practicieni.

Psihopatologie și diagnostic

Autorii abordează, de asemenea, provocările în definirea și diagnosticarea tulburărilor mentale. Ei observă că sistemele de diagnostic actuale, precum DSM și ICD, au limitări și mulți pacienți întâlniți în practica clinică nu se încadrează perfect în aceste categorii. Acest lucru complică procesul de potrivire a tratamentelor cu tulburări specifice și evaluarea eficienței lor.

Îmbunătățirea cercetării și practicii în psihoterapie

Privind înainte, autorii propun mai multe recomandări pentru a îmbunătăți cercetarea și practica în psihoterapie:

  1. Încorporarea mai deplină a perspectivelor și experiențelor pacienților
  2. Îmbunătățirea designului studiilor pentru a fi mai reprezentative pentru populațiile clinice reale
  3. Dezvoltarea tratamentelor manualizate flexibile care permit individualizarea
  4. Încurajarea pre-înregistrării studiilor și partajării deschise a datelor
  5. Adoptarea unor standarde consistente pentru evaluarea dovezilor tratamentului în întregul domeniu
  6. Investigarea simultană a factorilor comuni și a tehnicilor specifice
  7. Îmbunătățirea educației pentru clinicieni cu privire la interpretarea și aplicarea rezultatelor cercetării
  8. Dezvoltarea unor metode mai bune pentru studierea procesului de schimbare în terapie
  9. Creșterea concentrării asupra efectelor negative potențiale ale tratamentelor
  10. Explorarea designurilor alternative de cercetare care să echilibreze validitatea internă și externă

Rolul organizațiilor profesionale și al educației

Articolul subliniază rolul important pe care îl joacă universitățile, asociațiile profesionale și organismele de reglementare în modelarea domeniului. Aceste instituții trebuie să joace un rol mai activ în promovarea practicii bazate pe dovezi, oferirea de educație continuă și stabilirea standardelor de calitate a tratamentului.

Echilibrarea artei și științei

Pe tot parcursul articolului, există un temei subliniat de echilibrare a „artei” și „științei” psihoterapiei. Deși cercetarea riguroasă este crucială, autorii recunosc natura complexă și individuan psihoterapie
Privind înainte, autorii propun mai multe recomandări pentru a îmbunătăți cercetarea și practica în psihoterapie:

Încorporarea mai deplină a perspectivelor și experiențelor pacienților
Îmbunătățirea desiglizată a muncii terapeutice. Ei sugerează că domeniul trebuie să găsească modalități de a integra descoperirile științifice cu expertiza clinică și preferințele pacienților – cei trei piloni ai practicii bazate pe dovezi, așa cum sunt definiți de Asociația Americană de Psihologie.

În concluzie, articolul prezintă o viziune echilibrată a provocărilor cu care se confruntă psihologia clinică în încercarea de a deveni mai științifică, rămânând în același timp relevantă pentru practica reală. Recunoscând limitările de pe toate părțile și propunând soluții constructive, autorii trasează un drum spre o psihoterapie mai eficientă, bazată pe dovezi, care să poată ajuta cu adevărat pe cei aflați în nevoie. Viitorul psihoterapiei constă în reducerea decalajului dintre cercetare și practică, promovarea unei culturi de învățare și îmbunătățire continuă și menținerea bunăstării clienților în prim-planul eforturilor noastre.

Care este părerea voastră?