Cum să-ți „dovedești” terapia eficientă, chiar și când nu e

Introducere

Într-o lume în care cuvântul „științific” are puterea de a transforma o intervenție dubioasă într-o „minune terapeutică”, este esențial să înțelegem cum poate fi manipulată aparența de eficiență. Eticheta de „evidence-based” a devenit un magnet pentru pacienți, clinicieni și finanțatori, iar studiul lui Cuijpers și Cristea scoate la iveală, cu umor amar, o listă întreagă de strategii prin care o terapie poate părea eficientă chiar dacă nu este.

Crede în terapie cu toată ființa ta

Primul pas spre succesul „științific” al unei terapii este allegiance-ul, adică credința neclintită a cercetătorului în intervenția pe care o promovează. S-a demonstrat că studiile conduse de autori puternic atașați de propria terapie au șanse semnificativ mai mari să obțină rezultate pozitive. Uneori, această loialitate duce la formarea unor rezultate „convingătoare” doar pentru că cercetătorul are mai multă grijă la detalii când crede sincer în metoda sa.

Și chiar dacă alte echipe independente vor descoperi mai târziu efecte mai modeste sau chiar absente, tu vei fi deja primul în literatura științifică, iar meta-analizele ulterioare îți vor prelua rezultatele, umflând artificial eficiența generală a terapiei.

Vinde speranță, nu intervenții

Dacă placebo-ul funcționează, de ce să nu profiți? Mulți pacienți cu afecțiuni psihice răspund pozitiv la așteptări și speranță, nu la conținutul real al terapiei. Așadar, încarcă-ți discursul cu entuziasm sincer, proclamă-ți metoda ca fiind „cea mai inovatoare” și fii prezent în presă și conferințe.

O reclamă entuziastă într-o revistă prestigioasă sau câteva mărturii lacrimogene de la „pacienți vindecați” pot face minuni. Oamenii vor dori să participe în studiile tale doar pentru că ai convins deja lumea că tratamentul tău „funcționează”. Rezultatul? Un efect placebo consistent, dar ambalat frumos drept dovadă de eficiență.

Profită de slăbiciunile studiilor clinice

Studiile randomizate sunt „standardul de aur”, dar și plin de fisuri exploatabile. Poți manipula alocarea participanților, evita orbirea evaluatorilor sau pur și simplu să ignori complet pe cei care au abandonat studiul.

Ai mai multe instrumente de măsură? Alege-l pe cel care oferă cele mai bune rezultate și ascunde-l pe cel care nu confirmă ipoteza. Nu ești obligat să menționezi tot. Și dacă protocolul nu e public, cu atât mai bine: nimeni nu va ști ce ai promis că vei măsura.

Alege cu grijă designul studiului

Folosește un număr mic de participanți – dacă totul merge prost, e doar un „studiu pilot”. Alege ca grup de control lista de așteptare, pentru ca acei pacienți să nu primească nimic între timp și să pară că terapia ta produce efecte miraculoase.

Dar ferește-te să-ți compari metoda cu terapii consacrate. Pentru o astfel de comparație ai nevoie de eșantioane mari și un risc crescut de a descoperi că, de fapt, metoda ta nu e mai bună deloc. Evită și studiile de non-inferioritate – sunt scumpe, complicate și nu oferă ocazia să spui „uite ce eficient sunt!”.

Publică doar ce „merge”

Dacă, în ciuda eforturilor, studiul tău nu arată niciun rezultat favorabil, nu-i nimic. Nu-l publica. Este o practică mai frecventă decât ne place să credem. Poți da vina pe editori, pe lipsa de interes a revistelor pentru rezultate negative sau pur și simplu să aștepți ca un alt cercetător, mai norocos sau mai puțin riguros, să obțină efectul scontat.

Între timp, continuă să vorbești despre terapie ca fiind „promițătoare” și „validată clinic”. Odată apărut un studiu pozitiv, poți afirma senin că terapia ta este evidence-based, indiferent de calitatea dovezilor.

Cuijpers și Cristea ne oferă un ghid ironic, dar extrem de realist, despre cum se pot fabrica aparențele științifice ale eficienței. Deși articolul lor nu neagă valoarea cercetării psihoterapeutice în general, subliniază că metodele slabe și etica îndoielnică pot transforma o intervenție inutilă într-un „tratament revoluționar”.

Pentru pacientul de rând sau pentru profesionistul bine intenționat, diferența dintre știință și pseudoștiință devine tot mai greu de sesizat. Și tocmai de aceea, demascarea acestor practici devine un act de igienă publică – și, poate, primul pas spre o știință psihologică cu adevărat responsabilă.